zbucium - explicat in DEX

zbucium (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ZBÚCIUM, (rar) zbuciume, s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frământare, zbuciumare, neastâmpăr. 2. Mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; agitație, tumult, învălmășeală. – Din zbuciuma (derivat regresiv).

zbucium (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
zbúcium s. n., pl. zbúciumuri

zbucium (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ZBÚCIUM s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frământare, zbuciumare. 2. Mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; agitație, tumult, învălmășeală. – Postverbal al lui zbuciuma.

zbucium (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ZBUCIÚM, zbuciumuri, s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frământare, zbuciumare, neastâmpăr. 2. Mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; agitație, tumult, învălmășeală. [Pl. și: (rar) zbuciume] — Din zbuciuma (derivat regresiv).

zbucĭum (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) zbúcĭum (mă), a -á v. refl. (d. a bucĭuma cu prefixu z- [din lat. ex, ca și în zbor, scad], adică „a bucĭuma foarte tare, a da alarma”. Cp. cu scornesc). Mă agit, mă zbat, mă chinuĭesc, mă bălăbănesc: m´am zbucĭumat mult pîn´am reușit. V. trîmbițez.

zbucĭum (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) zbúcĭum n., pl. e (d. a se zbucĭuma. Cp. cu hîrjoană). Acțiunea de a te zbucĭuma: am reușit după mult zbucĭum.