zbucium (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ZBÚCIUM, (rar)
zbuciume, s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frământare, zbuciumare, neastâmpăr.
2. Mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; agitație, tumult, învălmășeală. – Din
zbuciuma (derivat regresiv).
zbucium (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)zbúcium s. n., pl.
zbúciumurizbucium (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ZBÚCIUM s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frământare, zbuciumare.
2. Mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; agitație, tumult, învălmășeală. – Postverbal al lui
zbuciuma.zbucium (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ZBUCIÚM, zbuciumuri, s. n. 1. Stare de neliniște sufletească; frământare, zbuciumare, neastâmpăr.
2. Mișcare grăbită, agitată și zgomotoasă; agitație, tumult, învălmășeală. [
Pl. și: (rar)
zbuciume] — Din
zbuciuma (derivat regresiv).
zbucĭum (Dicționaru limbii românești, 1939)2) zbúcĭum (mă), a
-á v. refl. (d.
a bucĭuma cu prefixu
z- [din lat.
ex, ca și în
zbor, scad], adică „a bucĭuma foarte tare, a da alarma”. Cp. cu
scornesc). Mă agit, mă zbat, mă chinuĭesc, mă bălăbănesc:
m´am zbucĭumat mult pîn´am reușit. V.
trîmbițez.zbucĭum (Dicționaru limbii românești, 1939)1) zbúcĭum n., pl.
e (d.
a se zbucĭuma. Cp. cu
hîrjoană). Acțiunea de a te zbucĭuma:
am reușit după mult zbucĭum.