vorbă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÓRBĂ, vorbe, s. f. 1. Cuvânt.
2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gând, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. ◊
Expr. Auzi vorbă! = ce spui! se poate? e posibil?
Ce vorbă! = în adevăr, fără îndoială.
A avea o vorbă cu cineva = a avea ceva de discutat cu cineva; a vrea să comunici un secret cuiva.
Cu vorba că... = zicând că..., sub pretext că...
Vorbe de clacă = flecăreală fără rost, fără miez.
3. Expunere, istorisire, relatare. ◊
Expr. Lasă vorba! sau (eliptic)
vorba! = tăcere! nici un cuvânt!
Ce mai (atâta) vorbă? = ce să mai lungim discuția, să curmăm discuția.
A (nu) da (cuiva)
pas la vorbă = a (nu) lăsa cuiva posibilitatea să vorbească.
4. Convorbire, conversație; discuție, taifas. ◊
Loc. adv. Fără multă vorbă = fără a crâcni, fără să protesteze.
Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, repede.
Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. ◊
Expr. A fi vorba de... (sau
despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de...
A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva.
A avea de vorbă (cu cineva) = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva).
Fie vorba între noi! = ceea ce știm să rămâne între noi, să nu afle nimeni.
Nici vorbă! =
a) negreșit, desigur; fără doar și poate;
b) nici pomeneală.
Nu-i vorbă! (sau
mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles.
Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală.
A schimba vorba = a schimba obiectul discuției. ♦ Compus:
vorbă-lungă = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă.
5. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima.
Vorba dulce mult aduce. ◊
Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau
dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile.
6. Zicătoare, zicală, proverb, expresie. ◊
Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc.
Vorba cântecului = așa cum se știe din bătrâni.
7. Îndemn, sfat, învățătură. ♦ Părere, convingere; hotărâre.
8. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊
Expr. Vorba-i vorbă = cuvântul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată.
A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele.
A zice vorbă mare = (mai ales în construcții negative) a se angaja solemn, a face o promisiune deosebită.
9. Înțelegere, învoială; tocmeală; târguială. ◊
Loc. adv. Din două vorbe sau (rar)
dintr-o vorbă = fără multă discuție, repede. ◊
Expr. (
Pop.)
A face vorba (sau
vorbele) = a peți.
A-i face (cuiva)
vorbă cu cineva = a mijloci o întâlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei).
A fi în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri etc.
10. Zvon; veste, știre, informație. ◊
Expr. A se face vorbă = a se răspândi o știre, un zvon.
A spune (cuiva)
două vorbe = a comunica ceva cuiva.
A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva.
(Așa) umblă vorba = (așa) se vorbește, (așa) se vorbește, (așa) se spune.
A trimite (sau
a da)
vorbă = a transmite un mesaj. ♦ Bârfeală, clevetire; calomnie.
11. Grai, limbă.
Străin la vorbă. –
Et. nec. Cf. sl. dvorĭba.