vorbă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vórbă (-be), s. f. –
1. Cuvînt. –
2. Spusă, zisă. –
3. Proverb. –
4. Conversație, taifas, discuție. –
5. Ceartă, dispută, dezbatere. –
6. Promisiune, făgăduială, angajament. –
7. Grai, vorbire. –
8. Problemă, subiect, temă. –
Var. înv. voroavă, horbă. Origine incertă. Pare să provină din
sl. dvorĭba, de la
dvorŭ „curte” (Tiktin; Candrea; Densusianu,
GS, II, 16), prin intermediul unei evoluții ca cea a lui
cuvînt ‹
conventum. Prezența lui
horbă „adunare” la Dosoftei (Iordan,
BL, IX, 57) și „vorbă” la Neculce, pare să confirme această ipoteză. Totuși,
dvorbă apare în limba veche cu sensul de „serviciu la curte” și nu se confundă niciodată cu
vorbă; pe de altă parte,
voroavă nu a căpătat o explicație satisfăcătoare.
Der. din
lat. verbum (Cipariu,
Gram., 320; Șeineanu,
Semasiol., 164;
cf. Romansky,
Jb., XIII, 106-8) nu este probabilă. Uz general (
ALR, I, 28). După Herescu,
ZRPh., LXXII, 388-91, a existat o „fuziune populară” între cuvîntul
lat. și cel
sl. Der. vorbăraie (
var. vorbărie),
s. f. (pălăvrăgeală, trăncăneală, flecăreală);
vorbi (
var. înv. vorobi),
vb. (a spune, a grăi; a se exprima; a discuta, a conversa, a comenta; a zice; a stabili legături;
refl., a se înțelege, a se învoi),
mr. vărghescu, vărghire, megl. vrighies, uz general (
ALR, II, 24);
convorbi, vb. (a conversa), format după
fr. converser; vorbitor, adj. (care vorbește;
s. m., orator);
vorbăreț, adj. (guraliv, limbut, care vorbește mult);
vorovaci, adj. (
înv., elocvent).
Cf. voreț, vornic.