vorbă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VÓRBĂ, vorbe, s. f. 1. Cuvânt.
2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gând, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. ◊
Expr. Auzi vorbă! = ce spui! se poate? e posibil?
Ce vorbă! = în adevăr, fără îndoială.
A avea o vorbă cu cineva = a avea ceva de discutat cu cineva; a vrea să comunici un secret cuiva.
Cu vorba că... = zicând că..., sub pretext că...
Vorbe de clacă = flecăreală fără rost, fără miez.
3. Expunere, istorisire, relatare. ◊
Expr. Lasă vorba! sau (eliptic)
vorba! = tăcere! nici un cuvânt!
Ce mai (atâta) vorbă? = ce să mai lungim discuția, să curmăm discuția.
A (nu) da (cuiva)
pas la vorbă = a (nu) lăsa cuiva posibilitatea să vorbească.
4. Convorbire, conversație; discuție, taifas. ◊
Loc. adv. Fără multă vorbă = fără a crâcni, fără să protesteze.
Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, repede.
Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. ◊
Expr. A fi vorba de... (sau
despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de...
A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva.
A avea de vorbă (cu cineva) = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva).
Fie vorba între noi! = ceea ce știm să rămâne între noi, să nu afle nimeni.
Nici vorbă! =
a) negreșit, desigur; fără doar și poate;
b) nici pomeneală.
Nu-i vorbă! (sau
mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles.
Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală.
A schimba vorba = a schimba obiectul discuției. ♦ Compus:
vorbă-lungă = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă.
5. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima.
Vorba dulce mult aduce. ◊
Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau
dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile.
6. Zicătoare, zicală, proverb, expresie. ◊
Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc.
Vorba cântecului = așa cum se știe din bătrâni.
7. Îndemn, sfat, învățătură. ♦ Părere, convingere; hotărâre.
8. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊
Expr. Vorba-i vorbă = cuvântul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată.
A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele.
A zice vorbă mare = (mai ales în construcții negative) a se angaja solemn, a face o promisiune deosebită.
9. Înțelegere, învoială; tocmeală; târguială. ◊
Loc. adv. Din două vorbe sau (rar)
dintr-o vorbă = fără multă discuție, repede. ◊
Expr. (
Pop.)
A face vorba (sau
vorbele) = a peți.
A-i face (cuiva)
vorbă cu cineva = a mijloci o întâlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei).
A fi în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri etc.
10. Zvon; veste, știre, informație. ◊
Expr. A se face vorbă = a se răspândi o știre, un zvon.
A spune (cuiva)
două vorbe = a comunica ceva cuiva.
A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva.
(Așa) umblă vorba = (așa) se vorbește, (așa) se vorbește, (așa) se spune.
A trimite (sau
a da)
vorbă = a transmite un mesaj. ♦ Bârfeală, clevetire; calomnie.
11. Grai, limbă.
Străin la vorbă. –
Et. nec. Cf. sl. dvorĭba.vorbă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)vórbă (-be), s. f. –
1. Cuvînt. –
2. Spusă, zisă. –
3. Proverb. –
4. Conversație, taifas, discuție. –
5. Ceartă, dispută, dezbatere. –
6. Promisiune, făgăduială, angajament. –
7. Grai, vorbire. –
8. Problemă, subiect, temă. –
Var. înv. voroavă, horbă. Origine incertă. Pare să provină din
sl. dvorĭba, de la
dvorŭ „curte” (Tiktin; Candrea; Densusianu,
GS, II, 16), prin intermediul unei evoluții ca cea a lui
cuvînt ‹
conventum. Prezența lui
horbă „adunare” la Dosoftei (Iordan,
BL, IX, 57) și „vorbă” la Neculce, pare să confirme această ipoteză. Totuși,
dvorbă apare în limba veche cu sensul de „serviciu la curte” și nu se confundă niciodată cu
vorbă; pe de altă parte,
voroavă nu a căpătat o explicație satisfăcătoare.
Der. din
lat. verbum (Cipariu,
Gram., 320; Șeineanu,
Semasiol., 164;
cf. Romansky,
Jb., XIII, 106-8) nu este probabilă. Uz general (
ALR, I, 28). După Herescu,
ZRPh., LXXII, 388-91, a existat o „fuziune populară” între cuvîntul
lat. și cel
sl. Der. vorbăraie (
var. vorbărie),
s. f. (pălăvrăgeală, trăncăneală, flecăreală);
vorbi (
var. înv. vorobi),
vb. (a spune, a grăi; a se exprima; a discuta, a conversa, a comenta; a zice; a stabili legături;
refl., a se înțelege, a se învoi),
mr. vărghescu, vărghire, megl. vrighies, uz general (
ALR, II, 24);
convorbi, vb. (a conversa), format după
fr. converser; vorbitor, adj. (care vorbește;
s. m., orator);
vorbăreț, adj. (guraliv, limbut, care vorbește mult);
vorovaci, adj. (
înv., elocvent).
Cf. voreț, vornic.vorbă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VÓRBĂ, vorbe, s. f. 1. Cuvânt.
2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gând, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. ◊
Expr. Auzi vorbă! = ce spui! se poate? e posibil?
Ce vorbă! = fără îndoială.
A avea o vorbă cu cineva = a avea ceva de discutat cu cineva; a vrea să comunici un secret cuiva.
Cu vorba că... = zicând că..., sub pretext că...
Vorbe de clacă = flecăreală fără rost, fără miez.
3. Expunere, istorisire, relatare. ◊
Expr. Lasă vorba! sau (eliptic)
vorba! = tăcere! niciun cuvânt!
Ce mai (atâta) vorbă? = ce să mai lungim discuția, să curmăm discuția.
A (nu) da (cuiva)
pas la vorbă = a (nu) lăsa cuiva posibilitatea să vorbească.
4. Convorbire, conversație; discuție, taifas. ◊
Loc. adv. Fără multă vorbă = fără a crâcni, fără să protesteze.
Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, repede.
Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. ◊
Expr. A fi vorba de... (sau
despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de...
A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva.
A avea de vorbă (cu cineva) = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva).
Fie vorba între noi! = ceea ce știm să rămâne între noi, să nu afle nimeni.
Nici vorbă! =
a) negreșit, desigur; fără doar și poate;
b) nici pomeneală.
Nu-i vorbă! (sau
mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles.
Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală.
A schimba vorba = a schimba obiectul discuției. ◊ Compus:
vorbă-lungă s. m. și
f. = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă.
5. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima.
Vorba dulce mult aduce. ◊
Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau
dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile.
6. Zicătoare, zicală, proverb, expresie. ◊
Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc.
Vorba cântecului = așa cum se știe din bătrâni.
7. Îndemn, sfat, învățătură. ♦ Părere, convingere; hotărâre.
8. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊
Expr. Vorba-i vorbă = cuvântul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată.
A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele.
A zice vorbă mare = (mai ales în construcții negative) a se angaja solemn, a face o promisiune deosebită.
9. Înțelegere, învoială; tocmeală; târguială. ◊
Loc. adv. Din două vorbe sau (rar)
dintr-o vorbă = fără multă discuție, repede. ◊
Expr. (
Pop.)
A face vorba (sau
vorbele) = a peți.
A-i face (cuiva)
vorbă cu cineva = a mijloci o întâlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei).
A fi în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri etc.
10. Zvon; veste, știre, informație. ◊
Expr. A se face vorbă = a se răspândi o știre, un zvon.
A spune (cuiva)
două vorbe = a comunica ceva cuiva.
A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva.
(Așa) umblă vorba = (așa) se vorbește, (așa) se spune.
A trimite (sau
a da)
vorbă = a transmite un mesaj. ♦ Bârfă, clevetire; calomnie.
11. Grai, limbă.
Străin la vorbă. –
Cf. sl. dvorĭba.vorbă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vórbă s. f.,
g.-d. art. vórbei; pl. vórbevorbă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!vórbă-
lúngă s. m. și
f.,
g.-d. lui vórbă-lúngă; pl. vórbă-lúngăvorbă (Dicționaru limbii românești, 1939)vórbă și (vechĭ)
dvórbă f., pl.
e (vsl.
dvorĭba, curte, adică „adunare”, ca și
cuvînt, taĭfas și
zbor 2. V.
voroavă).
Vechĭ (
dvorbă). Serviciŭ la curtea domnească, omagiŭ:
țineaŭ dvorba (Cost. 1, 288).
Azĭ (
vorbă). Cuvînt, una saŭ maĭ multe silabe unite (printr´un accent) care reprezentă [!] o ideĭe:
din vorbă în vorbă aŭ ajuns la cocĭorbă (la bătaĭe cu cocĭorba). Accent, glas, pronunțare, timbru de voce:
l-am cunoscut după vorbă că-ĭ străin. Vorbire, convorbire, conversațiune, întreținere, taĭfas:
vorba lungă (e) sărăcie, s´aude vorbă pin [!] părete [!], a te pune la vorbă cu cineva, a sta de vorbă cu cineva, a-l ține de vorbă (a-l întreține cu vorba). Zisă, spusă, cugetare, proverb:
asta-ĭ curat vorba celuĭa: „Unde nu-ĭ cap, vaĭ de picĭoare !” Învoĭală, înțelegere:
aveam o vorbă cu el. Pl. Palavre, mofturĭ, vorbe goale care nu se potrivesc cu faptele:
acestea-s vorbe ! Vorbă cu vorbă, cuvînt cu cuvînt, exact:
a copia, a traduce vorbă cu vorbă. Vorbă să fie, expresiune ironică pin [!] care arățĭ că nu crezĭ ceĭa ce ți se povestește:
El a ucis balauru. – Vorbă să fie ! Nu e vorbă..., dar..., nu se poate vorbi, e de prisos a maĭ spune:
Nu e vorbă, știam că n´avea nevoĭe. Dar tot ĭ-am trimes [!] banĭ. A lăsa (orĭ
a transmite)
vorbă cuĭva, a-l vesti, a-l anunța, a-l comunica.
A purta (saŭ
a ține)
cu vorba, a tot amîna pe cineva fără a-ĭ da.
E vorba că, realitatea e că:
e vorba că n´aĭ reușit ! E vorba de (saŭ
despre), se vorbește de.
Era vorba să, se hotărîse să.
A întoarce vorba, a replica, a riposta.
Vorba ceĭa (saŭ
vorba celuĭa), cum zice proverbu.
Nicĭ o vorbă ! tăcere, nu crîcni !
A pune o vorbă bună pentru cineva, a vorbi în favoarea luĭ.
A deschide vorba, a începe conversațiunea orĭ discusiunea [!].
A face vorbă pentru un lucru (de ex., p. o căsătorie), a începe să tratezĭ.
A fi în vorbă cu cineva, a trata p. un lucru (de ex. p. o căsătorie).
A intra în vorbă, a începe o conversațiune (ca să treacă timpu orĭ ca să tratezĭ ceva).
A înțelege de vorbă, a te supune fără altă constrîngere.
Fie (saŭ
rămîĭe)
vorba între noĭ, să nu spuĭ nimic alzuĭa.
Fără multă vorbă, fără dificultățĭ, fără mofturĭ, brusc:
a pleca, a refuza fără multă vorbă. Dintr´o vorbă saŭ
din doŭă vorbe, îndată, ușor:
a admis din doŭă vorbe. – Și
horbă (Mold. Pop.).
vorbă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vorbă f.
1. una sau mai multe silabe reunite care reprezentă o idee:
propozițiunea se compune din vorbe; vorbă cu vorbă, traducere literală;
2. ceeace se spune ori se scrie pe scurt cuiva:
am să-ți spuiu o vorbă; 3. convorbire:
avusese o lungă vorbă cu Moțoc NEGR.;
vorbă să fie ! orice ai spune;
4. zisă, spusă:
vorba ăluia, proverb;
5. pl. mofturi:
fapte, nu vorbe. [Vechiu-rom.
dvorbă, curte domnească și adunare la sfat („din a stânga Domnului boierii muntenești țineau
dvorba”, MironCostin) = slav. DVORIBA, Curte, de unde formele reduse Munt.
vorbă și Mold.
horbă („norodul ce stă în
horbă”, Dosofteiu), cu sensul de adunare și de vorbire, noțiuni înrudite și analoage sinonimelor
cuvânt, taifas etc. (v.
voroavă)].