ursitoare (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))URSITOÁRE, ursitoare, s. f. (În superstiții)
1. Ființă imaginară despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului de la naștere.
2. (
Înv.) Soartă, destin, ursită. [
Pl. și:
ursitori] – Din
ursi +
suf. -(i)toare.ursitoare (Dicționaru limbii românești, 1939)ursitoáre f., pl.
orĭ, ca
privighetorĭ, și maĭ puțin bine
oare. Zînă care, după credința poporuluĭ, vine, împreună cu altele doŭă, a treĭa zi după nașterea unuĭ copil și-ĭ hotărăște (ursește) soarta:
se depărtează ursitorile din prejuru [!] caseĭ (VR. 1911, 11, 253, și Doĭna, 2-3, 31, de 4 orĭ pl. în
orĭ). – Romaniĭ le numeaŭ
parcae, ĭar Greciĭ
moirai. Numele lor eraŭ:
Clotho, Lachesis și
Atropos.ursitoare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ursitoare f. cele trei zine ale destinului, cari (după credința poporului), a treia zi după naștere, vin în casă și menesc copilului soarta-i viitoare, bună sau rea, fericită sau nefericită. Ele sunt trei la număr: cea mare, Ursitoarea, toarce firul vieții; cea mijlocie, Soarta, rostește pățaniile noului născut; iar cea d’a treia, Moartea, rupe firul vieții.