urgisi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)URGISÍ, urgisesc, vb. IV.
1. Tranz. (
Pop.) A provoca cuiva mari neplăceri, nedreptăți, persecuții.
2. Refl. (
Înv.) A se mânia, a se înfuria. – Din
ngr. orghízome (după
urgie).
urgisi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)urgisí (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. urgisésc, imperf. 3
sg. urgiseá; conj. prez. 3 să
urgiseáscăurgisi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)URGISÍ, urgisesc, vb. IV.
1. Tranz. (
Pop.) A provoca cuiva mari neplăceri, nedreptăți, persecuții.
2. Refl. (
înv.) A se mânia, a se înfuria. — Din
ngr. orghízome (după
urgie).
urgisì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)urgisì v.
1. a urî tare, a detesta;
2. a lăsa în părăsire:
a urgisit copilul într’o pădure; 3. pop. a exila:
l’a urgisit departe în lume. [Gr. bizantin ORGHIZOMAI (prin mijlocirea aoristului)].