umanism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UMANÍSM s. n. Mișcare socială și culturală apărută în apusul Europei în
sec. XIV, ca expresie a luptei împotriva feudalismului și a învățăturii scolastice, care a promovat ideea încrederii în valoarea omului și a perfecționării sale, a militat pentru dezvoltarea liberă și multilaterală a personalității umane, pentru o cultură laică (în spiritul vechii culturi clasice) etc. ♦
P. gener. Atitudine de încredere în valoarea omului. – Din
fr. humanisme, germ. Humanismus.umanism (Dicționar de neologisme, 1986)UMANÍSM s.n. 1. Orientare progresistă a gândirii epocii Renașterii, apărută ca expresie a luptei împotriva feudalismului și scolasticii, care a proclamat libertatea personalității umane. ♦ Ansamblul ideilor și concepțiilor care exprimă aprecierea demnității și libertății omului, grija față de om și de valorile materiale și spirituale ale existenței sale, caracterizat prin cerința dezvoltării continue și multilaterale a personalității umane.
2. (
P. ext.) Atitudine, manifestare umanitaristă sau umană. [< fr.
humanisme, cf. it.
umanismo].
umanism (Marele dicționar de neologisme, 2000)UMANÍSM s. n. 1. mișcare culturală și orientare progresistă a gândirii din epoca Renașterii, apărută ca expresie a luptei împotriva feudalismului și scolasticii, care a însemnat o puternică afirmare a preocupării față de om, promovând, în opoziție cu ideologia și cultura medievală, o cultură militând pentru dezvoltarea multilaterală a personalității, pe baza culturii antice. 2. ansamblul ideilor și concepțiilor care exprimă aprecierea demnității și libertății omului, grija față de om și de valorile materiale și spirituale ale existenței sale, caracterizat prin cerința dezvoltării continue și multilaterale a personalității umane. ◊ (p. ext.) atitudine, manifestare umanitară sau umană. (< fr.
humanisme, germ.
Humanismus)
umanism (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)UMANÍSM (<
fr.,
germ.)
s. n. 1. (În sens larg) Orice doctrină care are în centru bunăstarea și demnitatea omului, încrederea în rațiunea umană, fără un ajutor exterior; mod de acțiune care decurge din această concepție și care militează pentru dezvoltarea liberă a personalității umane.
2. (În sens restrâns) Mișcare intelectuală europeană din epoca Renașterii (
sec. 14-17), care promova studiul literaturii clasice, entuziasmul față de om și natură, celebrarea plăcerilor vieții presupuse ca uitate în
Ev. med. Acest
u. era însă compatibil cu credința religioasă, considerându-se că Dumnezeu i-a conferit omului poziția centrală în lume. A fost strălucit ilustrată de Petrarca, Boccaccio, L. Valla, Pico della Mirandola, Leonardo da Vinci, G. Bruno în Italia, Rabelais, Montaigne în Franța, Th. Morus, Shakespeare în Anglia, Erasm în Țările de Jos, N. Olahus, stolnicul Constantin Cantacuzino, D. Cantemir ș.a. în Țările Române.
3. (În
sec. 20) Termen folosit în medii postmoderne cu referință la filozofii care resping orice credință religioasă și afirmă conștiința de sine a oamenilor în lumea reală (de
ex. Sartre).
umanism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)umanísm s. n.umanism (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)umanism n. direcțiunea științifică a Renașterii, care vedea în vieața și literatura popoarelor clasice modelul perfecțiunii umane și cu râvnă entuziastă căuta să pătrunză într'însa.
umanism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UMANÍSM s. n. 1. Doctrină care are în centru omul, bunăstarea și demnitatea lui, încrederea în rațiunea umană.
2. Mișcare intelectuală europeană din epoca Renașterii care promova studiul literaturii clasice din Grecia și din Roma, entuziasmul față de om și natură, compatibilă însă cu credința religioasă. — Din
fr. humanisme, germ. Humanismus.