trebuință - explicat in DEX

trebuință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TREBUÍNȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊ Loc. adj., adv. De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊ Expr. Îmi face trebuință (sau am trebuință de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes. 2. (Ieșit din uz) Treabă, afacere, chestiune. – Trebui + suf. -ință.

trebuință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
trebuínță s. f., g.-d. art. trebuínței; pl. trebuínțe

trebuință (Dicționaru limbii românești, 1939)
trebuínță f., pl. e (d. a trebui). Necesitate, nevoĭe: lemne pentru trebuință (saŭ trebuințele) caseĭ.

trebuință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
trebuință f. necesitate, nevoie.

trebuință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TREBUÍNȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊ Loc. adj. și adv. De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊ Expr. Îmi face trebuință (sau am trebuință de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes. 2. (Rar) Treabă, afacere, chestiune. — Trebui + suf. -ință.