trebui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TREBUÍ, pers. 3
trebuie, vb. IV.
1. Intranz. A avea nevoie (de ceva); a fi nevoie (de ceva). ◊
Loc. adv. Cum trebuie = așa cum se cuvine, cum se cade; bine. ◊
Expr. Așa-ți trebuie! = așa ți se cuvine, așa meriți.
Atâta i-a trebuit (ca să...) = asta a așteptat (ca să...)
2. Tranz. unipers. și
impers. Este necesar să..., este obligatoriu să..., se cere (neapărat) să...
3. Tranz. unipers. și
impers. A fi probabil sau posibil, a se putea presupune. [
Prez. ind. pers. 1
sg.: (rar)
trébui și
trebuiésc] – Din
sl. trĕbovati.trebui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)trebuí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg.
trébuie, imperf. 3 sg.
trebuiá, 3 pl.
trebuiáu, viit. 3 pl.
vor trebuí; conj. prez. 3
să trebuiáscătrebui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TREBUÍ, pers. 3
trébuie, vb. IV.
1. Intranz. A avea nevoie (de ceva); a fi nevoie (de ceva). ◊
Loc. adv. Cum trebuie = așa cum se cuvine, cum se cade; bine. ◊
Expr. Așa-ți trebuie! = așa ți se cuvine, așa meriți.
Atâta i-a trebuit (
ca să...) = asta a așteptat (ca să...)
2. Tranz. unipers. și
impers. Este necesar să..., este obligatoriu să..., se cere (neapărat) să...
3. Tranz. unipers. și
impers. A fi probabil sau posibil, a se putea presupune. [
Prez. ind. pers. 1
sg.: (rar)
trébui și
trebuiesc] — Din
sl. trĕbovati.