trebuĭe (Dicționaru limbii românești, 1939)trébuĭe (rar
-ĭéște), a
-í v. impers. (vsl.
triebovati, a trebui, d.
trĭebŭ, necesar; sîrb.
trebati, drebováti, rus.
trébovatĭ). E necesar, e de nevoĭe:
trebuĭe să facĭ așa. Se cuvine, merită:
așa-ĭ trebuĭe hoțuluĭ. A-țĭ trebui, 1. a avea nevoĭe:
îmĭ trebuĭe un topor, 2. a ți se cuveni, a merita:
îțĭ trebuĭe o bătaĭe în cît [!] să rămîĭ lat ! Trebuĭe să (în Munt. Trans.
trebuĭe că), probabil că, de sigur [!] că:
trebuĭe să fi ploŭat (în Munt. Trans.
trebuĭe că a ploŭat)
undeva dacă e așa de răcoare. – În Ban.
trăbuĭe. În Ps. S. 15, 2, „a cere”:
burătățile [!] (bunătățile)
mele nu trebuĭeștĭ [!].