trebuință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TREBUÍNȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊
Loc. adj.,
adv. De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊
Expr. Îmi face trebuință (sau
am trebuință de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes.
2. (Ieșit din uz) Treabă, afacere, chestiune. –
Trebui +
suf. -ință.