strigare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRIGÁRE, strigări, s. f. Acțiunea de
a striga și rezultatul ei.
I. Strigăt (
1), răcnet, țipăt.
II. 1. Exprimare în cuvinte a unui sentiment puternic. ◊
Loc. adv. (Rar)
Cu strigări (înalte) = cu voce tare, cu accente puternice. ♦ Zgomot, larmă de voci; vociferare (de aclamație sau de amenințare).
2. Tânguire, văicăreală cu voce tare; vaiet.
3. Cerere, reclamație făcută cu voce puternică; protest.
4. Imputare, reproș, dojană.
5. Înștiințare cu voce tare, vestire.
6. Chemare (în ajutor, la luptă etc.). –
V. striga.