strigare - explicat in DEX

strigare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
STRIGÁRE, strigări, s. f. Acțiunea de a striga și rezultatul ei. I. Strigăt (1), răcnet, țipăt. II. 1. Exprimare în cuvinte a unui sentiment puternic. ◊ Loc. adv. (Rar) Cu strigări (înalte) = cu voce tare, cu accente puternice. ♦ Zgomot, larmă de voci; vociferare (de aclamație sau de amenințare). 2. Tânguire, văicăreală cu voce tare; vaiet. 3. Cerere, reclamație făcută cu voce puternică; protest. 4. Imputare, reproș, dojană. 5. Înștiințare cu voce tare, vestire. 6. Chemare (în ajutor, la luptă etc.). – V. striga.

strigare (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
strigare, strigări s. f. 1. licitație. 2. anunțarea darurilor oferite de meseni la o nuntă.

strigare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
strigáre s. f., g.-d. art. strigắrii; pl. strigắri

strigare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
strigare f. 1. acțiunea de a striga; 2. publicațiune oficială: cele trei strigări de căsătorie.

strigare (Dicționaru limbii românești, 1939)
strigáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a striga (de a anunța saŭ de a publica) oficial: cele treĭ strigărĭ de căsătorie la primărie.

strigare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
STRIGÁRE, strigări, s. f. Acțiunea de a striga și rezultatul ei. I. Strigăt (1), răcnet, țipăt. II. 1. Exprimare în cuvinte a unui sentiment puternic. ♦ Loc. adv. (Rar) Cu strigări (înalte) = cu voce tare, cu accente puternice. ♦ Zgomot, larmă de voci; vociferare (de aclamație sau de amenințare). 2. Tânguire, văicăreală cu voce tare; vaiet. 3. Cerere, reclamație făcută cu voce puternică; protest. 4. Imputare, reproș, dojana. 5. înștiințare cu voce tare, vestire. 6. Chemare (în ajutor, la luptă etc.). — V. striga.