striga (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRIGÁ, strig, vb. I.
I. Intranz. 1. A scoate sunete puternice, țipete; a răcni. ♦ A semnaliza ceva prin țipete; a cere ajutor prin țipete.
2. (Despre animale și păsări) A scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei.
II. 1. Tranz. A spune, a enunța ceva cu glas puternic; a-și exprima cu glas puternic voința. ♦
Intranz. A se văicări, a se jeli, a se plânge cu glas tare. ♦ A cere ceva cu glas tare, a reclama ceva impetuos; a pretinde, a porunci.
2. Intranz. A se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre; a-i vorbi cuiva tare și cu dușmănie.
3. Tranz. A chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele). ◊
Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor sau studenților. ♦ (
Înv.) A chema la armată; a mobiliza.
4. Tranz. A face cunoscut ceva (anunțând, vestind cu glas tare).
5. Tranz. A se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli. ♦
Tranz. impers. A purta numele..., a se numi, a se chema...
6. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. –
Lat. *strigare (<
strix, -gis „bufniță”).
striga (Marele dicționar de neologisme, 2000)STRÍGA s. f. 1. vampir imaginat ca o femeie care chinuiește copiii, ia mana de la vaci etc. 2. pasăre răpitoare de noapte, galben-roșcată și cu pete brune, care se hrănește cu șoareci. 3. fluture cap-de-mort. (< fr.
strige, lat.
striga)
striga (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)strigá (-g, -at), vb. –
1. A țipa, a răcni. –
2. A chema. –
3. A recita
strigături. –
Megl. strig(are). Probabil
der. lat. *
strigāre „a țipa ca o cucuvea”, de la
strix, cf. numele său
fr. chat-huant, din
huer „a striga” (Meyer,
IF, VI, 120; Densusianu,
Rom., XXXIII, 286; Meyer.,
Alb. St., IV, 73; Tiktin; Pușcariu 1657; REW 8319;
cf. Graur,
Rom., LIV, 507). –
Der. din
lat. *stridŭlāre (Pascu, I, 161; Pascu,
Arch. Rom., VI, 265) este mai îndoielnică; și din cea
lat. *
exquiritāre (Cihac, I, 266; Koerting 3478) nu pare posibilă.
Der. strigăt, s. n. (țipăt; chemare; sunete emise de animale);
strigător, adj. (care strigă; care se remarcă; crainic, vestitor);
strigătură, s. f. (strofă satirică care se strigă în timpul jocurilor populare);
trigare, s. f. (
înv., vînzare prin licitație).
striga (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)strigá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
strígăstrigà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)strigà v.
1. a scoate strigăte:
a striga ca în gura șarpelui; 2. a vorbi tare:
nu striga așa; 3. a vesti cu glas tare:
crainicul strigă pe uliți; 4. a chema tare:
strigă-l pe nume. [Lat. *STRIGARE, (din STRIX, buhă: lit. a striga jalnic ca buhele].
striga (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRIGÁ, strig, vb. I. 1. Intranz. 1. A scoate sunete puternice, țipete; a răcni. ♦ A semnaliza ceva prin țipete; a cere ajutor prin țipete.
2. (Despre animale și păsări) A scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei.
II. 1. Tranz. A spune, a enunța ceva cu glas puternic; a-și exprima cu glas puternic voința. ♦
Intranz. A se văicări, a se jeli, a se plânge cu glas tare. ♦ A cere ceva cu glas tare, a reclama ceva impetuos; a pretinde, a porunci.
2. Intranz. A se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre; a-i vorbi cuiva tare și cu dușmănie.
3. Tranz. A chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele). ◊
Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor sau studenților. ♦ (
înv.) A chema la armată; a mobiliza.
4. Tranz. A face cunoscut ceva (anunțând, vestind cu glas tare).
5. Tranz. A se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli. ♦
Tranz. impers. A purta numele..., a se numi, a se chema...
6. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. —
Lat. *strigare (<
strix, -gis „bufniță”).