onora (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ONORÁ, onorez, vb. I.
Tranz. 1. A avea, a manifesta fața de cineva sau ceva respect, considerație, stimă; a cinsti, a respecta. ♦ (
Fam.) A acorda cuiva o favoare de care trebuie să fie mândru.
2. A face pe cineva demn de cinste, de laudă.
3. A achita, a plati (în termen) o datorie bănească, o poliță etc. ♦ A retribui, a remunera. – Din
lat. honorare, fr. honorer, it. onorare.onora (Dicționar de neologisme, 1986)ONORÁ vb. I. tr. 1. A acorda cuiva o considerație deosebită.
2. A achita, a plăti (o datorie, o sumă de bani etc.). ♦ A retribui, a remunera. [Cf. lat.
honorare, fr.
honorer, it.
onorare].
onora (Marele dicționar de neologisme, 2000)ONORÁ vb. tr. 1. a acorda cuiva o considerație deosebită. 2. a face pe cineva demn de cinste, de laudă. 3. a achita, a plăti (o datorie). ◊ a remunera. (< lat.
honorare, fr.
honorer)
onora (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)onorá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
onoreázăonorà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)onorà v.
1. a cinsti, a da onoare și respect:
onorați pe părinții voștri; 2. a avea multă stimă:
a onora meritul, virtutea; 3. a face onoarea:
el onorează patria sa; 4. a acorda ceeace se consideră ca o favoare:
încrederea voastră m’onorează; 5. a se făli:
el se onorează a fi amicul vostru.