onor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ONÓR s. n. v. onoare.onor (Dicționar de neologisme, 1986)ONÓR s.n. 1. (
Mai ales în pl.) Semne exterioare de cinstire, de respect, de prețuire deosebită pentru cineva; (
p. ext.) ranguri, demnități. ♦ (
Mil.)
A da onorul = a prezenta arma în semn de salut la primirea unui șef, la parăzi etc.;
a face onorurile (casei) = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă (la o recepție).
2. V.
onoare. [Pl.
-ruri. / cf. fr.
honneur].
onor (Marele dicționar de neologisme, 2000)ONÓR I.
s. n. semn exterior de cinstire, de stimă, de prețuire deosebită pentru cineva; (p. ext.) rang, demnitate. ♦ (mil.) a da ~ ul = a prezenta arma în semn de salut la primirea unui șef, la parăzi etc.; a face ŭrile (casei) = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă. II. s. m. nume dat cărților celor mai mari, la unele jocuri. (< fr.
honneur)
onor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)onór (onóruri), s. n. – Cinste.
It. onore. E dubletul lui
onoare, s. f. –
Der. onora, vb. (a cinsti), din
fr. honorer; onorabil, adj., din
lat. honorabilis, sec. XIX;
onorabilitate, s. f., din
fr. honorabilité; onorar, adj., din
fr. honoraire; onorar, s. n. (recompensă);
onorat, adj., folosit numai ca titlu de disticție;
onorific, adj., din
lat. honorificus.onor (Dicționaru limbii românești, 1939)*onór n., pl.
urĭ (it.
onore. V.
onoare. P. formă, cp cu
amor, color, favor). În armată, saluturĭ, cîntărĭ din trompete, salve în onoarea unuĭ șef:
a da onoru, a suna onoru la general. Pl. Funcțiunĭ înalte, demnitățĭ:
a aspira la onorurĭ. Pompă, ceremonie:
onorurĭ funebre. A face onorurile uneĭ case, a primi oaspețiĭ cu politeță.
onor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)onór (manifestare a stimei, carte de joc)
s. n.,
pl. onóruri