frică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FRÍCĂ, (rar)
frici, s. f. Stare de adâncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoșare. ◊
Loc. adj. Fără frică = neînfricat; curajos. ◊
Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temându-se.
Fără (nici o) frică = cu curaj.
Nici de frică = nicidecum, deloc, o dată cu capul. ◊
Expr. A băga (cuiva)
frica în oase = a înfricoșa (pe cineva).
A duce frica cuiva (sau
a ceva) =
a) a-i fi teamă de cineva sau de ceva;
b) a-i fi teamă să nu i se întâmple cuiva ceva rău.
A fi cu frica în spate (sau
în sân) = a fi într-o continuă stare de neliniște, de teamă.
A ști de frica cuiva = a asculta pe cineva, fiindu-i frică de el. –
Cf. gr. phrikē.