frică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FRÍCĂ, (rar)
frici, s. f. Stare de adâncă neliniște și tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoșare. ◊
Loc. adj. Fără frică = neînfricat; curajos. ◊
Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temându-se.
Fără (nici o) frică = cu curaj.
Nici de frică = nicidecum, deloc, o dată cu capul. ◊
Expr. A băga (cuiva)
frica în oase = a înfricoșa (pe cineva).
A duce frica cuiva (sau
a ceva) =
a) a-i fi teamă de cineva sau de ceva;
b) a-i fi teamă să nu i se întâmple cuiva ceva rău.
A fi cu frica în spate (sau
în sân) = a fi într-o continuă stare de neliniște, de teamă.
A ști de frica cuiva = a asculta pe cineva, fiindu-i frică de el. –
Cf. gr. phrikē.frică (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)frícă (fríci), s. f. – Teamă, spaimă. –
Mr. megl. istr. frică. Ngr. φρίϰη (Murnu 26, Pascu, I, 193; DAR; Sandfeld 30; Rosetti, II, 67). Prezența sa în
istr. arată că este un împrumut foarte vechi.
Cf. și
alb. firkë (Meyer 110).
Der. fricos, adj. (care se teme, laș, sperios;
înv., îngrozitor);
înfrica, vb. (a speria, a înspăimînta);
înfricoșetor, adj. (îngrozitor);
neînfric(oș)at, adv. (imperturbabil, netulburat). – Din
rom. provine
rut. fryka.frică (Dicționaru limbii românești, 1939)frícă f., pl.
ĭ (mgr.
friki, d. vgr.
phrike, d.
phrisso, mă înfior; alb.
frikă. D. rom. vine rut.
frika). Teamă:
mĭ-e frică de lup, să nu vie [!] lupu. Nicĭ de frică, în nicĭ un caz:
nu-mĭ place nicĭ de frică. Frica păzește pepenăria (saŭ
bostănăria), de frică multe facĭ și suferĭ, ca și cu paza pepenilor.
frică (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!frícă s. f.,
g.-d. art. fríciifrică (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)frică f. temere mare. [Grec bizantin FRIKE].