afurisì - explicat in DEX

afurisi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
AFURISÍ, afurisesc, vb. IV. Tranz. (Bis.) A arunca anatema asupra cuiva; a anatemiza. ♦ Refl. A se jura. – Din sl. aforisati.

afurisi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
afurisí (afurisésc, afurisít), vb. – 1. A arunca anatema asupra cuiva. – 2. A blestema, a înjura. Mr. afurisire, megl. furisit, adj. Mgr. ἀφορίζω, aorist ἀφόρισα (Roesler 565; Sandfeld 21); cf. bg. afurisati, tc. aforoz. – Der. afurisenie, s. f. Din rom. provine săs. afuresin „a blestema, a înjura”.

afurisi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
AFURISÍ, afurisesc, vb. IV. Tranz. (Bis.) A blestema, a anatemiza; a excomunica. ♦ A ocărî. ♦ Refl. A se jura (că e așa cum spune). – Slav (v. sl. aforisati < gr.).

afurisi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
afurisí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. afurisésc, imperf. 3 sg. afuriseá; conj. prez. 3 să afuriseáscă

afurisi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
AFURISÍ, afurisesc, vb. IV. Tranz. (Bis.) A arunca anatema asupra cuiva; a anatemiza. ♦ Refl. A se jura. — Din sl. aforisati.

afurisì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
afurisì v. 1. a despărți de turma credincioșilor și a exclude pentru un timp dela biserică; 2. a blestema cu jurământ. [Gr. mod. APHORIZO, a separa (prin forma intermediară a aoristului)].