afurisi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)AFURISÍ, afurisesc, vb. IV.
Tranz. (
Bis.) A arunca anatema asupra cuiva; a anatemiza. ♦
Refl. A se jura. – Din
sl. aforisati.afurisi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)afurisí (afurisésc, afurisít), vb. –
1. A arunca anatema asupra cuiva. –
2. A blestema, a înjura.
Mr. afurisire, megl. furisit, adj. Mgr. ἀφορίζω, aorist ἀφόρισα (Roesler 565; Sandfeld 21);
cf. bg. afurisati, tc. aforoz. –
Der. afurisenie, s. f. Din
rom. provine
săs. afuresin „a blestema, a înjura”.
afurisi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))AFURISÍ, afurisesc, vb. IV.
Tranz. (
Bis.) A blestema, a anatemiza; a excomunica. ♦ A ocărî. ♦
Refl. A se jura (că e așa cum spune). – Slav (
v. sl. aforisati <
gr.).
afurisi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)afurisí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. afurisésc, imperf. 3
sg. afuriseá; conj. prez. 3
să afuriseáscăafurisi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)AFURISÍ, afurisesc, vb. IV.
Tranz. (
Bis.) A arunca anatema asupra cuiva; a anatemiza. ♦
Refl. A se jura. — Din
sl. aforisati.afurisì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)afurisì v.
1. a despărți de turma credincioșilor și a exclude pentru un timp dela biserică;
2. a blestema cu jurământ. [Gr. mod. APHORIZO, a separa (prin forma intermediară a aoristului)].