vorbăreț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)VORBĂRÉȚ, -EÁȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Adesea substantivat) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, vorbar. ♦
Fig. Expresiv. –
Vorbi +
suf. -ăreț.vorbăreț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)vorbăréț adj. m.,
pl. vorbăréți; f. vorbăreáță, pl. vorbăréțevorbăreț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)vorbăreț a.
1. care vorbește mult;
2. fig. elocvent:
numai ochiul e vorbăreț, iar limba lui e mută EM. ║ m. vorbă lungă, flecar.
vorbăreț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VORBĂRÉȚ, -Ă, vorbăreți, -e, adj. (
înv.)
1. Vorbăreț.
2. Fig. Expresiv, elocvent, grăitor. —
Vorbi +
suf. -
ăreț.vorbăreț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)VORBĂRÉȚ, -EÁȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Adesea substantivat) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, vorbăreț, vorbar. ♦
Fig. Expresiv. —
Vorbi +
suf. -
ăreț.