troiță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TRÓIȚĂ, troițe, s. f. Cruce mare de lemn sau de piatră (împodobită cu picturi, sculpturi, inscripții și uneori încadrată de o mică construcție), așezată la răspântii, pe lângă fântâni sau în locuri legate de un eveniment. ♦ Icoană, formată din trei părți, dintre care cele laterale sunt prinse cu balamale, ca niște obloane, de cea din mijloc; triptic. [
Acc. și:
troíță. –
Pr.:
tro-i-] – Din
sl. troica.