tiran (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TIRÁN, -Ă, tirani, -e, subst.,
adj. 1. S. m. Stăpânitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din antichitate (care guverna cu cruzime);
p. gener. șef de stat care conduce în mod absolut; despot.
2. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care încearcă să-și impună voința în orice împrejurare, care asuprește pe cei din jur; (om) crud, nemilos. – Din
ngr. tirannos, fr. tyran.tiran (Marele dicționar de neologisme, 2000)TIRÁN1 s. m. pasăre mică, insectivoră și bună cântătoare, din America, foarte vioaie și curajoasă, care atacă chiar păsări mai mari. (< fr.
tyran)
tiran (Marele dicționar de neologisme, 2000)TIRÁN2, -Ă I.
s. m. despot. ◊ conducător de stat foarte aspru, crud; (p. ext.) cel care abuzează de autoritatea sa, care asuprește pe alții. II. adj. nemilos, despotic; asupritor. (< ngr.
tirannos, fr.
tyran)
tiran (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tirán (-ni), s. m. – Despot.
Gr. τύραννος (Murnu 57),
sec. XVII. –
Der. tiranic, adj., din
fr. tyrannique; tirănesc, adj. (
înv., tiranic);
tirănește, adv. (
înv., tiranic);
tirăni, vb. (
înv., a trata prost, a tiraniza);
tiranie (
var. înv. tirănie),
s. f. (despoție) din
gr. τυραννία;
tiraniza, vb., din
fr. tyranniser; tiranisi, vb. (a tiraniza), din
gr. τυραννίζω, aorist τυράννησα.
tiran (Dicționaru limbii românești, 1939)*tirán m. (lat.
tyrannus, d. vgr.
týrannos; fr.
tyran). Uzurpator al domniiĭ:
Policrate fu tiranu Samosuluĭ. Suveran crud:
Nerone fu un groaznic tiran. Fig. Acela care abuzează de autoritatea luĭ:
copiiĭ stricațĭ îs tiranĭ. Adj. Tiranic:
domnie tirană. – La Dos.
tiran (după ngr.).
tiran (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tirán adj. m.,
s. m.,
pl. tiráni; adj. f.,
s. f. tiránă, pl. tiránetiran (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tiran m.
1. se zicea la Grecii antici de cei ce uzurpau puterea suverană într’un Stat republican:
cei treizeci de tirani; 2. principe care guvernă cu cruzime, cu nedreptate:
Nerone fu un tiran cumplit; 3. fig. cel ce abuzează de autoritatea sa în contra dreptului și a rațiunii.
tiran (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TIRÁN, -Ă, tirani, -e, s. m.,
s. f.,
adj. 1. S. m. Stăpânitor absolut al unui stat sau al unei cetăți grecești din Antichitate (care guverna cu cruzime);
p. gener. șef de stat care conduce în mod absolut; despot.
2. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care încearcă să-și impună voința în orice împrejurare, care asuprește pe cei din jur; (om) crud, nemilos. — Din
ngr. tirannos, fr. tyran.