temenea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TEMENEÁ, temenele, s. f. Salut făcut după obiceiul musulman, printr-o plecăciune; ploconeală, închinăciune. ◊
Expr. A face temenele = a fi exagerat de politicos, a fi slugarnic, a se ploconi. – Din
tc. temenna(h).temenea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)temeneá (-éle), s. f. – Ploconeală, reverență. –
Var. înv. temena. Mr. timinee, megl. timinà. Tc. temenna (Șeineanu, II, 355; Ronzevalle 67);
cf. ngr. τεμενᾶς,
alb.,
bg. sb. temena. –
Der. temeni, vb. refl. (a face temenele, a se ploconi).
temenea (Dicționaru limbii românești, 1939)temeneá f., pl.
ele (din maĭ vechĭu
temená, turc. [d. ar.]
temenna, urare, salutare). Închinăcĭune (salutare) după obiceĭu musulman (cu capu plecat și cu mîna dreaptă lăsată´n jos, apoĭ dusă la buze și apoĭ la frunte).
temenea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)temeneá s. f.,
art. temeneáua, g.-d. art. temenélei; pl. temenéle, art. temenéleletemeneà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)temen(e)à f. închinăciune după maniera turcească, adică corpul plecat, dreapta lăsată puțin în jos, dusă apoi la buze și în urmă la cap:
la Sultan de se ’nchina cu adâncă temena POP. [Turc. TEMENNA].
temenea (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TEMENEÁ, temenele, s. f. Salut făcut după obiceiul musulman, printr-o plecăciune; ploconeală, închinăciune. ◊
Expr. A face temenele = a fi exagerat de politicos, a fi slugarnic, a se ploconi. — Din
tc. temenna(h).