temeinicie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TEMEINICÍE s. f. 1. Însușire a ceea ce este temeinic; soliditate, tărie, trăinicie; statornicie. ◊
Loc. adv. Cu temeinicie = temeinic, serios.
2. Însușire a hotărârii unui organ de jurisdicție de a reflecta realitatea obiectivă a faptelor care concură pentru
soluționarea unui litigiu. –
Temeinic +
suf. -ie.temeĭnicie (Dicționaru limbii românești, 1939)temeĭnicíe f. (d.
temeĭnic). Calitatea de a fi temeĭnic.
temeinicie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)temeinicíe s. f.,
art. temeinicía, g.-d. temeinicíi, art. temeinicíeitemeinicie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)temeinicie f. soliditate.
temeinicie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TEMEINICÍE s. f. 1. Însușire a ceea ce este temeinic; soliditate, tărie, trăinicie; statornicie. ◊
Loc. adv. Cu temeinicie = temeinic, serios.
2. Însușire a hotărârii unui organ de jurisdicție de a reflecta realitatea obiectivă a faptelor care concură pentru soluționarea unui litigiu. —
Temeinic +
suf. -
ie.