suspina (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUSPINÁ, suspín, vb. I.
Intranz. 1. A scoate suspine (
1); a ofta (adânc sau din greu).
2. A plânge cu suspine (
2).
3. A dori foarte mult, a tânji după ceva. –
Lat. suspirare.suspina (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)suspiná (-n, -át), vb. – A ofta din greu. –
Mr. suschir(are). Lat. suspῑrāre (Pușcariu 1704; REW 8489),
cf. it. sospirare, prov. sospirar, fr. soupirer. De uz cvasi general, e cuvînt rar în SV (
ALR, I, 85). –
Der. suspin, s. n. (oftat, suspinare), deverbal, poate anterior
rom.,
cf. it. sospiro, logud. suspiru, prov. sospir, fr. soupir, cat. suspir; suspinător, s. m. (adorator, pretendent).
suspina (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)suspiná (a ~) vb.,
ind. prez. 3
suspínăsuspinà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)suspinà v.
1. a scoate suspine;
2. fig. a dori cu ardoare. [Lat. SUSPIRARE].
suspina (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUSPINÁ, suspín, vb. I.
Intranz. 1. A scoate suspine (
1); a ofta (adânc sau din greu).
2. A plânge cu suspine (
2).
3. A dori foarte mult, a tânji după ceva. —
Lat. suspirare.