suspin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUSPÍN, suspine, s. n. 1. Respirație sonoră, adâncă și prelungită, provocată mai ales de o durere psihică; oftat, suspinare. ◊
Expr. (Rar)
A-și da ultimul suspin = a muri.
2. Respirație scurtă și întretăiată, care însoțește un plâns puternic; sughiț (de plâns), suspinare.
3. (
Reg.) Astmă (la cai). [
Pl. și:
suspinuri] – Din
suspina (derivat regresiv).
suspin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)suspín s. n.,
pl. suspínesuspin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)suspin n.
1. respirațiune mai puternică și mai lungă decât cea obișnuită;
2. un fel de geamăt. [Lat. SUSPIRIUM].
suspin (Dicționaru limbii românești, 1939)1) suspín n., pl.
e (mlat.
sŭspîrum [R. C. 1933, 28], cl.
sŭspîrium, pv.
sospir, fr.
soupir). Oftat, răsuflare maĭ adîncă (de întristare, de dor):
a scoate un suspin. Fig. întristare:
pe lumea cea-laltă nu e suspin.suspin (Dicționaru limbii românești, 1939)2) suspín, a -
á v. intr. (lat
su-spîrare, d.
sub, dedesupt, și
spirare, a răsufla; it.
sospirare, eng.
suspirer, pv.
sospirar, fr.
soupirer. V.
a-, con-, in- și
re-spir, expir). Oftez, scot suspine.
A suspina după cineva, după ceva, a dori cu înfocare.
suspin (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUSPÍN, suspine, s. n. 1. Respirație sonoră, adâncă și prelungită, provocată mai ales de o durere psihică; oftat, suspinare. ◊
Expr. (Rar)
A-și da ultimul suspin = a muri.
2. Respirație scurtă și înretăiată, care însoțește un plâns puternic; sughiț (de plâns), suspinare.
3. (
Reg.) Astm (la cai). [
Pl. și:
suspinuri] — Din
suspina (derivat regresiv).