suplinire - explicat in DEX

suplinire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SUPLINÍRE, supliniri, s. f. Acțiunea de a suplini și rezultatul ei; înlocuire, completare; p. ext. loc, funcție de suplinitor (la o catedră). – V. suplini.

suplinire (Dicționar de neologisme, 1986)
SUPLINÍRE s.f. Acțiunea de a suplini și rezultatul ei; (concr.) catedră la care funcționează un suplinitor. [< suplini].

suplinire (Marele dicționar de neologisme, 2000)
SUPLINÍRE s. f. acțiunea de a suplini; catedră la care funcționează un suplinitor. (< suplini)

suplinire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
supliníre (su-pli-) s. f., g.-d. art. suplinírii; pl. supliníri

suplinire (Dicționaru limbii românești, 1939)
*supliníre f. Funcțiunea de suplinitor. Locu de suplinitor. – Fals suplinință.

suplinire (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SUPLINÍRE, supliniri, s. f. Acțiunea de a suplini și rezultatul ei; înlocuire, completare; p. ext. loc, funcție de suplinitor (la o catedră). — V. suplini.