suplini (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUPLINÍ, suplinesc, vb. IV.
Tranz. 1. A înlocui pe cineva (temporar) în funcții sau în obligații, a ține locul. ♦ A ține loc de ceva.
2. A adăuga ceva ce lipsește; a împlini, a completa o lipsă. – Din
it. supplire (după
plin).
suplini (Dicționar de neologisme, 1986)SUPLINÍ vb. IV. tr. 1. A ține locul cuiva (care lipsește).
2. A împlini o lipsă, a pune la loc; a completa. [P.i.
-nesc. / < it.
supplire, fr.
suppléer, cf. lat.
supplere – a umple din nou].
suplini (Marele dicționar de neologisme, 2000)SUPLINÍ vb. tr. 1. a înlocui temporar pe cineva în funcție, a ține locul. 2. a adăuga ceea ce lipsește, a împlini, a completa. (după it.
supplire)
suplini (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)supliní (-nésc, -ít), vb. – A substitui, a înlocui.
It. supplire adaptat la
conjug. lui
a împlini. –
Der. suplinitor, adj. (care suplinește). –
Cf. supleant, s. m., din
fr. suppléant; der. supleanță, s. f., din
fr. suppléance.suplini (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)supliní (a ~) (su-pli-) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. suplinésc, imperf. 3
sg. suplineá; conj. prez. 3
să suplineáscăsuplini (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUPLINÍ, suplinesc, vb. IV.
Tranz. 1. A înlocui pe cineva (temporar) în funcții sau în obligații, a ține locul. ♦ A ține loc de ceva.
2. A adăuga ceva ce lipsește; a împlini, a completa o lipsă. — Din
it. supplire (după
plin).
suplinì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)suplinì v.
1. a adăoga ce lipsește;
2. a înlocui pe cineva care lipsește:
a suplini pe un profesor; 3. a repara lipsa:
vitejia unei armate suplinește numărul.