suplica (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUPLICÁ, suplíc, vb. I.
Intranz. (
Înv.) A se ruga de cineva cu stăruință și umilință. – Din
lat.,
it. supplicare.suplica (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)suplicá (-c, -át), vb. – A se ruga de cineva.
Lat. supplicare (
sec. XIX),
it. supplicare. –
Der. suplică, s. f. (cerere, jalbă), din
fr. supplique; suplicant, s. m., din
it. supplicante.suplica (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)suplicá (a ~) (
înv.)
(su-pli-) vb.,
ind. prez. 3
suplícăsuplicà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)suplicà v. a ruga cu supunere, cu stăruință.
suplica (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUPLICÁ, suplíc, vb. I.
Intranz. (
înv.) A se ruga de cineva cu stăruință și umilință. —
Din lat.,
it. suppiicare.