supletiv (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUPLETÍV, -Ă, supletivi, -e, adj. 1. (Despre forme gramaticale) Care completează, care întregește ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt.
2. (Despre o normă legală) Care se aplică în măsura în care părțile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le încheie; facultativ. – Din
fr. supplétif.supletiv (Dicționar de neologisme, 1986)SUPLETÍV, -Ă adj. (
Despre forme gramaticale) Care completează schema flexionară a unui cuvânt. [< fr.
supplétif, cf. lat.
suppletus].
supletiv (Marele dicționar de neologisme, 2000)SUPLETÍV, -Ă adj. 1. (despre forme gramaticale) care completează schema flexionară a unui cuvânt. 2. (despre o normă legală) care se aplică în măsura în care părțile nu convin altfel, prin actele juridice pe care le încheie; interpretativ, facultativ. (< fr.
supplétif)
supletiv (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)supletív (su-ple-) adj. m.,
pl. supletívi; f. supletívă, pl. supletívesupletiv (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)supletiv a. care completează.
supletiv (Dicționaru limbii românești, 1939)*supletív, -ă adj. (lat.
suppletivus).
Gram. Suplementar, care completează înțelesu cuvîntuluĭ principal.
supletiv (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUPLETÍV, -Ă, supletivi, -e, adj. 1. (Despre forme gramaticale) Care completează, care întregește ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt.
2. (Despre o normă legală) Care se aplică în măsura în care părțile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le încheie; facultativ. — Din
fr. supplétif.