suplica - explicat in DEX

suplica (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SUPLICÁ, suplíc, vb. I. Intranz. (Înv.) A se ruga de cineva cu stăruință și umilință. – Din lat., it. supplicare.

suplica (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
suplicá (-c, -át), vb. – A se ruga de cineva. Lat. supplicare (sec. XIX), it. supplicare. – Der. suplică, s. f. (cerere, jalbă), din fr. supplique; suplicant, s. m., din it. supplicante.

suplica (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
suplicá (a ~) (înv.) (su-pli-) vb., ind. prez. 3 suplícă

suplicà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
suplicà v. a ruga cu supunere, cu stăruință.

suplica (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SUPLICÁ, suplíc, vb. I. Intranz. (înv.) A se ruga de cineva cu stăruință și umilință. — Din lat., it. suppiicare.