strung (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRUNG, strunguri, s. n. Mașină-unealtă cu ajutorul căreia se execută operația de rotunjire, de filetare, de găurire, de zimțuire etc. prin așchiere a unei piese. – Din
sl. strungŭ.strung (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)strung (-guri), s. n. – Mașină-unealtă care îndeplinește diferite operații de așchiere. –
Var. Mold.,
Trans.,
strug, și
der. Mr. strug. Sl. strugŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 46; Tiktin; Conev 66), de la
strugati „a răzui”,
var. a lui
stružiti, cf. struji, și
bg.,
cr.,
slov.,
rus. strug. Nazala nu a fost explicată; ar putea fi o influență din
gr.,
cf. ngr. στρουγγύλος „rotund”, cu atît mai mult cu cît γγ sau γϰ în loc de γ, ϰ este destul de frecventă în
ngr. –
Der. strungar, s. m. (strujitor),
cf. bg. strugarĭ, sb. strugar; strungări, vb. (a strunji);
strungărie, s. f. (strung, atelierul strungarului).
strung (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)strung s. n.,
pl. strúnguristrung (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)strung n.
1. mașină de fasonat și rotunjit lemnele și metalele;
2. unealtă cu care rotarul strujește căpâțânile roții;
3. scaunul strungarului. [Și
strug = slav. STRUGŬ, răzuitoare].
strung (Dicționaru limbii românești, 1939)strung V.
strug.strung (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRUNG, strunguri, s. n. Mașină-unealtă cu ajutorul căreia se execută operația de rotunjire, de filetare, de găurire, de zimțuire etc. prin așchiere a unei piese. — Din
sl. strungŭ.