strună (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRÚNĂ, strune, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc. care se întinde pe unele instrumente muzicale și produce, prin vibrare, sunete; coardă. ◊
Expr. A cânta (sau
a bate)
cuiva în strună (sau
în struna cuiva) = a fi de aceeași părere cu cineva pentru a-i câștiga simpatia, favoarea; a linguși pe cineva.
2. Sfoară bine întinsă, făcută din fire elastice și răsucite, destinată să țină întinsă pânza ferăstrăului. ◊
Expr. (Adverbial)
A merge strună = a merge foarte bine. ♦ Fir plastic sau metalic de care se leagă cârligul unei unelte de pescuit.
3. Parte a frâului care înconjură bărbia calului și se prinde de cele două capete ale zăbalei. ◊
Expr. A ține (pe cineva)
în strună = a înfrâna, a ține din scurt (pe cineva).
4. Compus:
struna-cocoșului = numele a două plante erbacee cu frunzele ovale și flori albe
(Cerastium). – Din
sl. struna.