stăruință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STĂRUÍNȚĂ, stăruințe, s. f. 1. Faptul de
a stărui (
1); rugăminte, cerere repetată și insistentă; insistență, stăruire, stăruială. ◊
Loc. adv. Cu stăruință = în mod insistent.
2. Perseverență, tenacitate, (într-o acțiune, într-un sentiment etc.). ♦ Silință, străduință într-o acțiune. –
Stărui +
suf. -ință.