stăruință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STĂRUÍNȚĂ, stăruințe, s. f. 1. Faptul de
a stărui (
1); rugăminte, cerere repetată și insistentă; insistență, stăruire, stăruială. ◊
Loc. adv. Cu stăruință = în mod insistent.
2. Perseverență, tenacitate, (într-o acțiune, într-un sentiment etc.). ♦ Silință, străduință într-o acțiune. –
Stărui +
suf. -ință.stăruință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)stăruínță s. f.,
g.-d. art. stăruínței; pl. stăruínțestăruință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)stăruință f.
1. calitatea celui ce stărue;
2. statornicie în hotărîri, în păreri.
stăruință (Dicționaru limbii românești, 1939)stăruínță f., pl.
e. Acțiunea de a stărui (a insista):
pin stăruința mea a fost numit. Persistență:
stăruința Romanilor în Dacia. Pl.
A avea stăruințe, a avea protecțiune, scrisori de recomandare ș. a.
stăruință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STĂRUÍNȚĂ, stăruințe, s. f. 1. Faptul de
a stărui (
1); rugăminte, cerere repetată și insistentă; insistență, stăruire, stăruială. ◊
Loc. adv. Cu stăruință = în mod insistent.
2. Perseverență, tenacitate (într-o acțiune, într-un sentiment etc.). ♦ Silință, străduință într-o acțiune. —
Stărui +
suf. -
ință.