starui (Dicționaru limbii românești, 1939)
stárui și -ĭésc, a -í v. intr. (bg. staraĭvse, rut rus. starátĭ-sĕa, a stărui). Insist, vorbesc pe lîngă cine-va p. reușita cuĭ-va: a stărui la minister pentru numirea unuĭ funcționar. Persist, muncesc cu răbdare: a stărui la muncă, în planurile tăle. Vechĭ. Tind: a stărui spre adevăr.