solitar - explicat in DEX

solitar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SOLITÁR, -Ă, solitari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se găsește singur; izolat, singuratic. ◊ Floare (sau frunză etc.) solitară = floare (sau frunză etc.) care crește singură pe tulpină. ♦ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre ființe; adesea substantivat) Care trăiește sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate. 2. S. n. Piatră prețioasă (în special diamant de mare valoare) montată singură la o bijuterie (sau ieșind în evidență într-o montură dintr-un grup de pietre mai mici). – Din fr. solitaire, lat. solitarius.

solitar (Dicționar de neologisme, 1986)
SOLITÁR, -Ă adj. Singur, singuratic, izolat. ♦ Pustiu, neumblat. ♦ Care trăiește retras; retras, iubitor de singurătate. // s.n. Diamant mare care se montează de obicei la un inel. [Cf. fr. solitaire, it. solitario, lat. solitarius].

solitar (Marele dicționar de neologisme, 2000)
SOLITÁR, -Ă I. adj. (și adv.) singur, singuratic, izolat. ◊ pustiu, neumblat. ◊ (și s.) care trăiește retras; iubitor de singurătate. II. s. n. diamant mare care se montează de obicei la un inel. (< fr. solitaire, lat. solitarius)

solitar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
solitár¹ adj. m., pl. solitári; f. solitáră, pl. solitáre

solitar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
solitár² s. n., pl. solitáre

solitar (Dicționaru limbii românești, 1939)
*solitár, -ă adj. (lat. solitarius, d. solus, singur). Singuratic: om solitar, castă solitară. Bot. Floare solitară, care e singură pe cotoru eĭ. Cerceĭ solitarĭ, de care atîrnă un singur diamant mare (și ca subst). Subst. Mistreț maĭ bătrîn care umblă izolat și păzește cîrdu. Adv. A trăĭ solitar. V. răzleț.

solitar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
solitar a. singuratic: ziduri, ruine pe câmpul solitar EM.

solitar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SOLITÁR, -Ă, solitari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se găseșe singur; izolat, singuratic. ◊ Floare (sau frunză etc.) solitară = floare (sau frunză etc.) care crește sin¬gură pe tulpină. ♦ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre ființe; adesea substantivat) Care trăiește sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate. 2. S. n. Diamant mare montat singur la o bijuterie (sau ieșind în evidență într-o montură dintr-un grup de pietre mai mici). — Din fr. solitaire, lat. solitarius.