prostime (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROSTÍME s. f. (
Înv.) Oameni de rând; mulțime, norod, sărăcime, gloată. –
Prost +
suf. -ime.prostime (Dicționaru limbii românești, 1939)prostíme f. (d.
prost).
Vechĭ. Simplicitate, umilință, neînsemnătate.
Azĭ. Pop. Clasa proștilor (săracilor), plebe:
om din prostime.prostime (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prostíme s. f.,
g.-d. art. prostímiiprostime (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prostime f. gloată:
prostimea așa e învățată GR. AL.