prididi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRIDIDÍ, prididesc, vb. IV. (
Pop.)
1. Tranz. și
intranz. (De obicei în construcții negative) A fi în stare să ducă ceva cu bine la capăt, să îndeplinească un lucru.
2. Tranz. A năpădi, a asalta, a copleși pe cineva cu ceva.
3. Tranz. A birui, a învinge într-o luptă. ♦
Fig. A stăpâni; a opri. – Din
sl. prideti.prididi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)prididí (prididésc, prididít), vb. –
1. (Înv.) A înmîna, a da. –
2. (Înv.) A supune, a ocupa, a domina. –
3. A asalta, a năpădi, a învinge. –
4. A stăpîni, a opri. –
5. A înfrunta, a rezista. –
Var. înv. pridădi. Sl. prĕdati, imperf. –
dadjĕchŭ (Tiktin),
cf. preda. Candrea, II, 219 pornea greșit de la
podidi.prididi (Dicționar de argou al limbii române, 2007)prididi, prididesc v. i. (reg.) a simți nevoia imperioasă de a urina.
prididi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prididí (a ~) (
pop.,
fam.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. prididésc, imperf. 3
sg. pridideá; conj. prez. 3
să pridideáscăprididì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prididì v.
1. a copleși:
mă prididi somnul; 2. a da zor:
a prididi cu cereri; 3. a da de căpătâiu, a ajunge:
d´abia am prididit să citesc. [Vechiu-rom.
pridădì, a supune («
pridădi subt mâna lui țări multe», Moxa): de origină necunoscută (v.
podidì)].