perfecțiune - explicat in DEX

perfecțiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PERFECȚIÚNE, perfecțiuni, s. f. Însușirea de a fi perfect, starea a ceea ce este perfect; desăvârșire. ◊ Loc. adv. La perfecție = în mod desăvârșit, perfect. ♦ (Concr.) Lucru sau ființă perfectă, desăvârșită. [Pr.: -ți-u-, – Var.: perfécție s. f.] – Din lat. perfectio, -onis, fr. perfection.

perfecțiune (Dicționar de neologisme, 1986)
PERFECȚIÚNE s.f. Caracterul a ceea ce este perfect; desăvârșire. [Pron. -ți-u-, var. perfecție s.f. / cf. fr. perfection, lat. perfectio].

perfecțiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)
PERFECȚIÚNE PERFÉCȚIE/ s. f. însușirea, caracterul a ceea ce este perfect; desăvârșire. ♦ (în forma perfecție) la ~ = în mod desăvârșit; fără cusur. (< lat. perfectio, fr. perfection)

perfecțiune (Dicționaru limbii românești, 1939)
*perfecțiúne f. (lat. per-féctio, -ónis, d. per-fectus, perfect. V. a-fecțiune). Calitatea de a fi perfect, de a nu lăsa nimic de dorit din nicĭ un punct de vedere: perfecțiunea uneĭ arme, un om înzestrat cu toate perfecțiunile. Ameliorare din ce în ce, în cel maĭ mare grad: a duce un lucru la perfecțiune. La (saŭ în) perfecțiune, foarte bine (vorbind de o știință): a ști vioara la perfecțiune. – Și -écție.

perfecțiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
perfecțiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. perfecțiúnii; (lucruri, ființe) pl. perfecțiúni

perfecțiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
perfecți(un)e f. 1. caracterul celui ce e perfect în felul său; 2. calitate excelentă, fizică sau morală: a fi înzestrat cu toate perfecțiunile; 3. Jur. îndeplinire: obligațiunea e condițională, când perfecțiunea ei depinde de un eveniment viitor.