perete (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PERÉTE, pereți, s. m. 1. Element de construcție așezat vertical (sau puțin înclinat), făcut din zidărie, din lemn, din piatră etc., care limitează, separă sau izolează încăperile unei clădiri între ele sau de exterior și care susține planșeele, etajele și acoperișul. ◊
Loc. adj. De perete = care este fixat, prins de perete.
Lampă de perete. ◊
Loc. adj. și adv. Perete în perete = cu unul din pereți comun sau lipit de cel al încăperii vecine;
p. ext. (care este) în imediata vecinătate a (locuinței) cuiva. ◊
Expr. A da (sau
a deschide, a lasa, a izbi etc.)
ușă (sau
poarta) de perete = a deschide larg, la maximum ușă, poarta.
A se da (sau
a se izbi, a se bate) cu capul de pereți (sau
de toți pereții) = a fi deznădăjduit; a regreta enorm o greșeală făcută.
De când (se) scria musca pe perete = de demult.
Între patru pereți =
a) la adăpost;
b) în secret; izolat.
Pereții au ochi (sau
urechi), se zice pentru a atrage cuiva atenția să fie precaut, să se ferească atunci cînd spune ceva (secret).
A vorbi la pereți = a vorbi zadarnic, fără să fie ascultat.
2. Masiv pietros care se înalță (aproape) vertical.
3. Parte a unui obiect, a unui sistem tehnic etc. care se aseamănă cu un perete (
1), mărginind, izolând, protejând; piesă dintr-un sistem tehnic care are rolul de a separa între ele anumite spații sau sistemul tehnic de spațiile înconjurătoare. ♦ Element anatomic, membrană etc. care înconjură o cavitate a corpului. [
Var.: (
reg.)
păréte s. m.] –
Lat. paries, -tis.perete (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)peréte (peréți), s. m. – Zid. –
Var. părete. Istr. parete. Lat. părĕtem, forma.
pop. în loc de
păriĕtem (Pușcariu 1268; Candrea-Dens., 1334; REW 6242),
cf. it. parete, prov. paret, fr. paroi, sp. pared, port. parede. Pentru fonetism,
cf. Rosetti, I, 51. –
Der. păretar(iu), s. n. (tapițerie, draperie);
supărete, s. m. (
Trans., balcon, terasă), în loc de
sub părete.perete (Dicționaru limbii românești, 1939)peréte, V.
părete.perete (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)peréte s. m.,
pl. peréțiperete (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)perete m.
1. zidărie ce închide o casă sau îngrădește o curte:
2. scoarța unei cărți;
3. laturi interioare ale unui vas sau tub;
4. părți ce formează îngrădirea suprafeței interne a cavităților corpului:
pereții pieptului, pereții stomacului. [Vechiu-rom.
păreate = lat. vulg. PARETEM (clasic PARIETEM)]. V.
scris.