perfect (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PERFÉCT, -Ă, perfecți, -te, adj.,
s. n. I. Adj. 1. Care întrunește în gradul cel mai înalt toate calitățile cerute; desăvârșit. ◊
Gaz perfect = gaz ale cărui molecule, de dimensiuni neglijabile față de distanțele dintre ele, nu exercită forțe de atracție una asupra alteia și care verifică, la orice temperatură, legile gazelor.
Număr perfect = număr întreg egal cu suma divizorilor lui pozitivi.
2. (Adesea adverbial) Absolut, deplin, complet, total. ♦ (Adverbial; eliptic) Îmi convine, sunt de acord; foarte bine, bravo, excelent.
II. S. n. Timp al verbului care exprimă o acțiune petrecută și încheiată în trecut; trecut. ◊
Perfectul compus = timp trecut care exprimă acțiunea fără a o raporta la momentul vorbirii sau raportând-o ca un trecut mai îndepărtat.
Perfectul simplu = timp trecut care exprimă acțiunea fără a o raporta la momentul vorbirii, sau raportând-o la un trecut mai apropiat.
Mai mult ca perfectul = timp trecut folosit pentru a exprima o acțiune încheiată înaintea alteia, petrecută tot în trecut. – Din
lat. perfectus, germ. perfekt.perfect (Dicționar de neologisme, 1986)PERFÉCT, -Ă adj. Care are toate calitățile; desăvârșit. //
adv. De acord; foarte bine, excelent. //
s.n. (
Gram.) Timp al verbului care arată o acțiune petrecută și încheiată în trecut. [< lat.
perfectus, cf. it.
perfetto, fr.
parfait].
perfect (Marele dicționar de neologisme, 2000)PERFÉCT, -Ă I.
adj. 1. care întrunește toate calitățile; desăvârșit, ireproșabil, impecabil. 2. deplin, complet; absolut. ♦ (mat.) număr ~ = număr natural egal cu suma divizorilor săi. II. adv. cu desăvârșire. ◊ (afirmativ) de acord! foarte bine! excelent! III. s. n. timp al verbului care exprimă o acțiune petrecută și încheiată în trecut. (< lat.
perfectus, germ.
perfekt)
perfect (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)perféct (perféctă), adj. – Desăvîrșit, fără defecte.
Lat. perfectus (
sec. XIX). –
Der. (din
fr.)
perfecțiu(un)e, s. f.;
perfecționa, vb.;
perfectibil, adj.;
imperfect, adj.;
imperfecțiune, s. f.perfect (Dicționaru limbii românești, 1939)*perféct, -ă adj. (lat
per-fectus, part. d.
per-ficere, a facere [!] de tot, a termina, d.
fácere, a face. V.
a-fect). Întreg, deplin, complet, absolut:
fericire perfectă nu există, sănătate saŭ
frumuseță [!] perfectă. Excelent, fără defect:
om, vin, tun, dicționar perfect. Gram. Un timp (numit și
trecut) care arată o acțiune împlinită în momentu cînd vorbim, ca
văzuĭ (perfectu simplu),
am văzut (perfectu compus). Adv. În mod perfect, complet, absolut, de tot:
el e perfect sănătos, perfect de sănătos, sănătos perfect. Ca exclamațiune de bucurie:
perfect !, foarte bine, bravo, halal, excelent! –
Perfect, arătînd ceva ajuns la hotar, ca și
mort, nu poate fi supus gradelor de comparațiune, deși mulțĭ zic
maĭ perfect, cel maĭ perfect. În loc de
armă maĭ perfectă e maĭ bine să zicĭ
armă superioară, maĭ bună.perfect (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)perféct1 adj. m.,
pl. perfécți; f. perféctă, pl. perfécteperfect (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)perféct2 s. n.,
pl. perfécteperfect (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)perfect a.
1. care întrunește toate calitățile, desăvârșit:
nimeni nu e perfect; 2. care nu lasă nimic de dorit:
sănătate perfectă. ║ n.
Gram. timp ce exprimă trecutul. ║ adv. în perfecțiune.