orbeț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ORBÉȚ, ORBEÁȚĂ, orbeți, -e, adj.,
subst. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc;
p. ext. cerșetor (orb
2). ◊
Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc.
2. S. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (
Spalax microphtalmus). [
Var.:
orbéte s. m.] –
Orb +
suf. -eț.