onorar - explicat in DEX

onorar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ONORÁR¹, -Ă, onorari, -e, adj. (Înv.) Onorific. – Din fr. honoraire, lat. honorarius.

onorar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ONORÁR² s. n. v. onorariu.

onorar (Dicționar de neologisme, 1986)
ONORÁR, -Ă adj. (Rar; despre persoane) Care a încetat de a deține o funcție, dar își păstrează titlul și atribuțiile onorifice; onorific (2). // s.n. V. onorariu. [Var. onorariu, -ie adj. / cf. fr. honoraire].

onorar (Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, 1981 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
onorár (= onoráriu) s. n., pl. onorárii

onorar (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) onorár, -ă adj. (lat. honorarius). De onoare, onorific, care nu e efectiv, ci numaĭ cu titlu (fără a funcționa saŭ funcționînd fără leafă dacă există): prezident onorar, funcțiune onorară. Fost, dar păstrînd încă titlu: profesor onorar (V. emerit). Adv. în mod onorar: a funcționa onorar.

onorar (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) onorár n., pl. e, și (rar) -áriŭ n. (lat. honorarium). Remunerațiune acordată unuĭ medic, unuĭ avocat, unuĭ profesor particular saŭ altora care exercită profesiunĭ libere. V. apuntament, leafă, salar, simbrie, cinste.

onorar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
onorár (onorific) (înv.) adj. m., pl. onorári; f. onoráră, pl. onoráre

onorar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
onorar a. 1. care conservă titlul și prerogativele onorifice ale unei funcțiuni, ce a încetat a o exercita: profesor onorar; 2. care poartă un titlu onorific fără funcțiune: membru onorar al unei societăți. ║ n. retribuțiunea profesiunilor liberale: onorarul unui medic, advocat, profesor.