omenie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OMENÍE s. f. Complex de calități alese, proprii unei persoane; purtare blândă, înțelegătoare; atitudine cuviincioasă, respectuoasă. ◊
Loc. adj. De omenie = bun, cumsecade; ospitalier; cinstit. ◊
Loc. adj. și adv. Fără (de) omenie = lipsit de onestitate; (în mod) inuman, (în mod) nemilos.
Cu omenie = binevoitor, afabil, cu bunăvoință; (în mod) cinstit, corect. ◊
Expr. (
Reg.)
A învăța (pe cineva)
omenie = a pedepsi sau a certa (pe cineva) pentru a cuminți.
A ști (la) omenie sau
a ști ce-i omenia = a se arăta blând și înțelegător (față de cineva). ♦ Reputație bună; renume, cinste. –
Om +
suf. -ie.omenie (Dicționaru limbii românești, 1939)omeníe f. (d.
oamenĭ. V.
omagiŭ). Bună creștere, bună cuviință, umanitate, afabilitate, politeță, blîndeță, milă:
a te purta cu omenie. Om de omenie, om bine educat, amabil, milos.
omenie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)omeníe s. f.,
art. omenía, g.-d. omeníi, art. omeníeiomenie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)omenie f. calitate de om și în special de om bine crescut: afabilitate, bunăcuviință, politeță.