omenesc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OMENÉSC, -EÁSCĂ, omenești, adj. 1. Care aparține omului sau genului uman, privitor la om sau la genul uman, propriu înfățișării sau firii omului; de om; uman. ◊ (Substantivat,
n.)
Omenescul unei situații. ◊
Așezare omenească = denumire pentru sat, comună, oraș.
2. Care aparține omului de rând.
3. (
Înv. și
pop.) Prietenos, binevoitor; blând. ♦ Convenabil, rezonabil. ♦ (Despre limbă) Inteligibil, clar. –
Om +
suf. -esc.omenesc (Dicționaru limbii românești, 1939)1) omenésc, -eáscă adj. (d.
oamenĭ, pl. d.
om). Uman, al omuluĭ, de om:
corpu, neamu omenesc; limbă omenească. Fig. Plin de omenie, afabil, blînd:
primire omenească. Țărănesc, de țăran:
boĭ omeneștĭ și boĭ boĭereștĭ.omenesc (Dicționaru limbii românești, 1939)2) omenésc v. tr. (d.
oamenĭ). Primesc (tratez) cu omenie:
pe popă îl omenim (VR. 1927, 1, 26),
am să te omenesc de cinste (Agrb. Înt. 48).
omenesc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)omenésc adj. m.,
f. omeneáscă; pl. m. și
f. omenéștiomenesc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)omenesc a.
1. ce ține de om:
putere omenească; 2. fig. inteligibil:
limbă omenească. [Tras din
om, pl.
oameni].