monofonie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MONOFONÍE s. f. (
Fiz.) Procedeu tehnic de transmitere și captare a sunetului prin intermediul unui singur canal. – Din
fr. monophonie, engl. monophony.monofonie (Dicționar de neologisme, 1986)MONOFONÍE s.f. (
Fiz.) Proprietatea a ceea ce este monofonic. [Cf. fr.
monophonie].
monofonie (Marele dicționar de neologisme, 2000)MONOFONÍE s. f. 1. procedeu de reproducere a sunetelor înregistrate sau transmise prin radio folosind un singur canal. 2. tip de muzică în care melodia este executată solistic ori de către un grup vocal sau instrumental la unison sau octavă. (< fr.
monophonie, engl.
monophony)