minciună (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MINCIÚNĂ, minciuni, s. f. 1. Denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva; neadevăr. ◊
Expr. A da (sau
a face) (pe cineva)
de minciună sau
a prinde (pe cineva)
cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr.
A purta (sau
a duce, a ține) (pe cineva)
cu minciuni = a promite mereu (ceva cuiva) fără a se ține de cuvânt; a duce cu vorba. ♦ Deprindere de a minți. ♦ Înșelăciune, vicleșug. ♦ Ficțiune, născocire, plăsmuire. ♦ (La
pl.) Fleacuri, nimicuri.
2. Minciunică (
2). –
Lat. mentio, -onis.